p. 234

17.2. Izvoarele literare despre prezenţa barbarilor la Dunăre[8]. Concluzii istorice şi aşteptări arheologice

Orice istoric cu conştiinţă profesională, fie el arheolog sau critic al izvoarelor scrise, suferă de o anume agorafobie. Cercetătorul care jinduieşte - nu ştim cu câtă îndreptăţire - la statutul de slujbaş al ştiinţei, se simte mai bine în micul lui cabinet, în cercul magic de lumină, decât în largul scenei invadate de reflectoare. În lumina crudă a obiectivării sociale - în care utilizarea fardului este recomandată - se poartă lupta surdă dintre dorinţa secretă a istoricului de a nu spune - străvechi reflex esoteric - şi dorinţa aprigă a publicului de a şti. Este penibilul moment al adevărului; penibil nu în sine, cât fiindcă trebuie spus într-un anume fel, pentru a fi suportabil.

Autorul acestor rânduri s-ar fi abţinut de la aceste prea preţioase considerente - dacă ar fi aflat alt mijloc de a-şi exprima stânjeneala că este forţat să concluzioneze, asemeni unui judecător căruia i-a venit sorocul pronunţării, deşi nu ştie cu absolută certitudine dacă acuzatul trebuie să stea după gratii sau în libertate. Cu mulţi ani în urmă, Levi-Strauss (în Antropologia structurală) demonstra eroarea genetică a cunoaşterii istorice: ea este incompletă (multe mărturii sunt necunoscute sau de multă vreme distruse) şi discontinuă (neomogenă în timp şi spaţiu). Aceste tare înnăscute se recunosc hidos pe subiectul în discuţie. Mărturiile scrise, de la Zenon la Heraclius, sunt extrem de inegale, ca întindere şi calitate; mai degrabă sumare pentru finalul secolului V, foarte sumare pentru începutul secolului al VII-lea,

p. 235

relativ suficiente la mijlocul secolului VI şi relativ superflue pentru dramaticul sfârşit de eră romană în Balcani. Mărturiile - câte ne-au parvenit - sunt marcate de caracterul oficial sau tentenţios, de o cunoaştere mediocră a geografiei şi a popoarelor; în fine, sunt marcate de nenumăratele lecturi - fatalmente greşite într-un punct sau altul (inclusiv propria lectură).

Nici situaţia din arheologie nu este mai bună. Zone semnificative de la nordul Dunării - sudul Moldovei, Oltenia şi Banatul sunt, în diverse nuanţe, aproape de statutul de terra incognita. Ceea ce se cunoaşte poartă etichete vechi şi noi - marcaje ale unui război iconoclast[9]. Or, a medita pe un câmp de luptă înseamnă a lua ghionturi - sau ghioage, după noroc - de la toată lumea.

Înţelegând că totuşi nu se poate face omletă fără a sparge ouăle, purcedem la analiza tabelului sinoptic (Anexe, secţiunea V, tabelul K, p. 316-317). După plecarea ostrogoţilor în Italia (488), principala ameninţare pentru teritoriile balcanice se conturează la nordul Dunării inferioare, prin apariţia repetată a hunilor[10] şi a urmaşilor cutriguri (469; 493-502). Nu există indicii evidente asupra teritoriilor din care aceştia acţionau; fiind vorba despre nomazi, aceştia erau capabili să întreprindă raiduri la distanţe apreciabile. Numiţi de izvoare când huni (ceea ce le indică extracţia), când bulgari (ceea ce sugerează devenirea lor), cutrigurii sunt actori importanţi de-a lungul întregului secol al VI-lea. Din 504 îi găsim şi în Câmpia Pannonică, amestecându-se în disputa intra-gotică pentru Sirmium, oraş-cheie pentru dispozitivul strategic din Balcani. Stăpânirea oraşului de către o putere sau alta este un indicator pentru precizarea raporturilor de forţă în jumătatea de Europă est-centrală, sudică şi estică. Stăpânul de la Sirmium controlează intrarea în Balcani şi accesul spre Italia, dar, de asemeni, supravegheză Noricum şi tranzitul de la izvoarele Tisei spre izvoarele Dunării. Neputând să controleze decât temporar şi conjunctural zona din preajma oraşului, Imperiul o populează cu federaţi heruli (după 510) şi longobarzi (546), în tentativa de a echilibra talgerul strategic. La Sirmium revin, cu mari eforturi, şi ostrogoţii şi gepizii, conştienţi de poziţia dominantă, pe singurul drum care leagă nordul şi vestul de culoarele de acces spre Constantinopole. Lucrul era atât de evident, încât şi barbarii proapăt sosiţi la Pont, cum erau avarii, fac din cucerirea oraşului o politică urmărită cu perseverenţă vreme de două decenii (562-582). Subliniez acest fapt, în general cunoscut, fiindcă numeroşi comentatori ai izvoarelor, deşi nu ignoră importanţa oraşului, nu par să fi înţeles - sau să fi tras toate consecinţele de aici - că zona confruntării majore, în secolul al VI-lea, este bazinul inferior al Savei şi nu Dunărea de Jos, care este un front secundar.

În ciuda rivalităţii goto-gepide pentru Sirmium, evenimentele din 505 şi 517 presupun o anume conivenţă. Oraşul a fost sub stăpânire ostrogotă între 504 şi 526; totuşi gepizii îşi permit câteva raiduri devastatoare în Illyricum[11]. Posibilitatea ca gepizii să fi forţat Dunărea prin faţa garnizoanelor romane din forturi este foarte scăzută; de altfel, nu cunoaştem nici o acţiune reuşită de acest fel, amonte de Cazane, a vreunei populaţii din barbaricum (romanii au reuşit de câteva ori o asemenea performanţă, la adăpostul fortificaţiilor şi a flotei de război).

Răscoala lui Vitalian prilejuieşte activizarea barbarilor la toate graniţele europene. La puţin timp după ce geţii (= gepizii) devastează vestul peninsulei (517), anţii - la prima lor apariţie - răvăşesc restul (518). După depăşirea acestui prim moment delicat al secolului al VI-lea, urmează zece ani despre care nu ştim nimic, fiind aparent pace pe tot limes-ul danubian. Această linişte mai îndelungată este singulară, în agitatul veac VI, şi putem înţelege renumele lui Germanus, cel care administrase barbarilor o lecţie atât de severă încât nu au mai cutezat să tulbure Dunărea; treizeci de ani mai târziu (în 550!) numele lui era suficient pentru a îndepărta duşmanii (un El Cid mai puţin notoriu).

La Dunărea de Jos urmează ani grei, în care războiul pare să fi fost regula (528-535). Totul începe cu înfrângeri grele suferite de romani în faţa cutrigurilor, în Thracia. Toată perioada următoare este necesară romanilor pentru a-şi restabili autoritatea în zonă, ceea ce, finalmente, reuşeşte. Cu

p. 236

excepţia confruntării iniţiale, luptele post 528 au mai mult aspectul unor hărţuieli. Nu se întreprind acţiuni de anvergură de nici o parte, ci acţiuni de uzură, romanii încercând să asaneze zona proximă limes-ului. Oricum, la capătul acestor întâmplări Câmpia Valahică îşi face un trist renume în armata imperială, suficient de solid ca Justinian să ameninţe (539) fraudatorii armatei cu mutarea punitivă în regiune, ca alternativă la pedeapsa cu moartea. În aceeaşi perioadă îşi fac simţită prezenţa şi slavii, întâi sub forma unor modeste cete de briganzi la vadurile Dunării (probabil 528-530), dar mai apoi în număr suficient de mare pentru a copleşi trupa experimentatului Chilbudios (533 sau 534). Calmul este restabilit în 535, de patriciul Sita.

Nu se aşternuse încă praful în Thracia, cînd evenimentele se precipită în Illyricum. În 535 războiul cu goţii începe în Balcani, de la Sirmium şi Salonae. Bizantinii nu prea au timp să savureze succesul, fiindcă în anul imediat următor gepizii reiau Sirmium şi o parte din cetăţile din Dacia (illyrică!).

Puşi la punct în 535, nomazii îşi refac forţele şi atacă din nou, masiv, în 539-540. Primul atac debuşază de la Dunărea mijlocie, devastând Illyricum până la Constantinopole. Imediat apoi (în acelaşi timp?) hoarde huno-slave completează dezastrul, în Thracia, pornind de la Dunărea de Jos. Este prima oară, în acest secol, când Imperiul pierde situaţia de sub control, în teritoriile sale europene (episoadele din deceniul doi se datorează în primul rând unor cauze interne). Situaţia se repetă în 544, cu un dublu atac, din amonte de Cazane şi de la gurile Dunării, iar în primăvara lui 546 slavii sunt iarăşi prezenţi în Thracia, după pradă. Eternizaţi în războaiele italiene, bizantinii - suntem în plină domnie a lui Justinian! - răspund cu mutări de şah, stabilind longobarzii la Dunărea mijlocie şi anţii la nordul gurilor Dunării (546).

Deşi cu efecte păgubitoare pe termen lung, aceste decizii au constituit soluţii de moment, cel puţin pentru stabilizarea situaţiei de la Dunărea de Jos. Cu aliaţii bizantinilor în coastă, slavii răsăriteni nu vor mai întreprinde nimic serios până spre 580, adică peste două decenii. Excepţii fac invazia din 550 în Thracia (în care însă au fost antrenate efective reduse de la Dunărea de Jos) şi probabila participare slavă la marea invazie cutrigură condusă de Zabergan, la 559. Acestei ultime sfidări Justinian îi răspunde de aceeaşi manieră “bizantină”, asmuţind utigurii împotriva conaţionalilor; măcelul săvârşit de aceştia, în preajma Dunării, pare să fi rezolvat problemele bizantinilor în această parte a limes-ului, însă crează premizele infiltrării avare.

La Dunărea mijlocie şi Sava lucrurile au mers mai rău. Gepizii deprind politica bizantină şi, între 548 şi 552, se înregistrează cinci năvăliri, în special slave, inclusiv prima iernare pe teritoriul Imperiului (550-551). Se impune aici o concluzie istorică importantă: chiar dacă arheologii nu pot demonstra prezenţa slavilor în Câmpia Pannonică înaintea avarilor, slavii (probabil din Slovacia) au coborât spre Sava ceva mai devreme, fapt confirmat din mai multe surse; în primul rând - mult disputata mărturie a lui Iordanes cu Noviodunum şi Lacul Mursianus, în al doilea rând aceste repetate invazii în Illyricum, care nu se puteau desfăşura de la distanţe prea mari. Adevărat, aici apare o problemă: o eventuală prezenţă slavă în zona Lacului Balaton presupune protectoratul longobard; invaziile pornite de pe bacul de Sirmium presupun cel puţin o colaborare cu gepizii, inclusiv o prezenţă slavă între Tisa şi Dunăre; or - longobarzii şi gepizii sunt rivali. Vorbim aici însă despre teritorii de o mărime considerabilă şi despre o populaţie versatilă. Slavii nu au avut niciodată unitate politică şi nu s-au închinat niciodată unui singur stăpân. Numeroasele triburi slave intră sub dominaţii diverse, funcţie de localizare. Slavii de răsărit sunt, în această perioadă, sub neîndoielnică autoritate cutrigură. Slavii din Slovacia s-au aflat, multă vreme, sub autoritate longobardă (după 510); e greu de crezut că aceştia din urmă ar fi avut acces la Sirmium. Ar trebui să admitem că alţi slavi s-au stabilit între Tisa şi Dunăre[12], fără îndoială cu voia gepizilor. În epocă slavii nu sunt percepuţi ca factor politic - fiindcă nici nu erau şi nici nu aveau să fie prea curând - ci ca forţă de manevră, folosită de toată lumea în propriul interes. Intervalul de timp scurt (548-565) face

p. 237

ca această prezenţă să fie greu identificabilă sau decelabilă arheologic[13]. De altfel, problema identificării slavilor, cu mijloace arheologice, în Câmpia Tisei (sau în Câmpia Pannonică) [14] şi în Câmpia Valahă - sunt mult mai asemănătoare decât par astăzi multor specialişti.

După invazia cutrigură din 559 lucrurile se precipită în ambele areale studiate - bazinele Dunării mijlocii şi inferioare. Avarii supun triburile bulgare din zona Pontului şi, după eşecurile trecerii în Scythia Minor, cât şi ale infiltrării în profunzimea Europei centrale, se implică în lupta pentru supremaţie de la Dunărea mijlocie. Pătrunderea energică a avarilor determină importante deplasări de populaţie: cutrigurii decad la postura de forţă de manevră şi îi urmează pe avari în Câmpia Pannonică; vieţuirea sclavinilor şi anţilor la gurile Dunării este periclitată, şi ar fi normal ca grosul acestor populaţii să fi fost împinse, pe de o parte în adâncurile Ucrainei, pe de alta - în adâncurile Câmpiei Valahe (mă refer, desigur, la scurtul episod al prezenţei avare la nordul gurilor Dunării, respectiv 563-565); vieţuirea normală a populaţiilor slave trebuie să se fi reluat după 565, probabil la un nivel inferior; slavii din zona Tisei superioare sunt împinşi în Câmpia Tisei inferioare, fiind atestaţi acolo inclusiv arheologic; gepizii sunt înfrânţi şi anulaţi politic, grosul acestei populaţii retrăgându-se probabil în Transilvania; longobarzii consideră vecinătatea puternicului aliat prea stânjenitoare - plecând în Italia. Bizantinii profită de bulversare şi reocupă poziţia de la Sirmium. Noul adversar din faţa Savei era însă mult mai puternic decât cel anterior, având în stăpânire teritorii întinse, din Moravia în Crimeea, inclusiv resurse umane considerabile. Echilibrul strategic de la Dunăre dispăruse.

Relaţiile dintre slavi şi avari, pentru întreg arealul discutat, sunt un aspect care poate face loc controverselor. Deşi se susţine - după câte cunosc, fără excepţie[15] - că raidul de pedeapsă al avarilor împotriva lui Dauritas (578/579) a condus imediat la supunerea slavilor de la Dunărea de Jos, am văzut că axioma nu rezistă unei analize atente. Mult mai probabil acest lucru s-a petrecut în anii 90, ca urmare a acţiunilor viguroase ale lui Priscus, cărora slavii de la Dunărea de Jos nu le puteau face faţă. Este semnificativă atitudinea avarilor la succesivele acţiuni ale generalului roman. Atunci când au fost vizate comunităţile lui Adragast şi Musaios (probabil 594), în teritorii adiacente Bărăganului - avarii nu reacţionează (chiar dacă nu le convine). În schimb, atunci când Priscus vizează alte teritorii slave, mai la vest (Banat sau Oltenia, toamna anului 595), kaganul întreabă de ce se tulbură pacea şi cere prizonierii înapoi (exact ca în 599, când printre prizonieri se aflau slavi, dar şi avari şi alţi supuşi). Lucrurile se schimbă în 602, când kaganul trimite pe Apsich în ajutorul slavilor (din Moldova? Muntenia?) împotriva anţilor, aliatul bizantinilor. De abia acum frontul barbar pare complet iar rezultatele aveau să se arate în devastările ireversibile produse de invazia din 614-619.

Este acum de răspuns direct la întrebarea care a motivat întreprinderea: care sunt populaţiile migratoare care au tranzitat Muntenia în secolul al VI-lea, care dintre ele au avut, cu destulă siguranţă, sălaşuri cvasi-permanente la nordul Dunării de Jos, care sunt perioadele de timp pentru care se stabileşte expectaţia, şi cam care ar fi ponderea numerică a acestor populaţii?

Primele populaţii implicate în acţiuni violente la Dunărea de Jos sunt nomade, numite de surse fie cu termenul generic “huni”, fie cu termenul mai aplicat de “bulgari”, mai aproape de filiaţia etnică reală. Am văzut că unii autori preferă un termen, alţii – al doilea termen, chiar când se referă la aceleaşi evenimente. În spatele acestor relatări se află, cel mai probabil, cutrigurii, numiţi astfel de sursele literare din a doua jumătate a veacului, sau alte populaţii înrudite. Invaziile se petrec în anii 469, 493, 496, 513-517, 528, 530-533, etc. (v. tabelul K). Asupra bazelor de plecare ale raidurilor de jaf nu există, în cazul cutrigurilor, nici o problemă, fiindcă ştim că la 559, încă, cutrigurii îşi aveau sălaşurile între Don şi Nipru. Fiind popoare de călăreţi nomazi, erau legate de economia de stepă, funcţională numai pe spaţii geografice largi, existente la nordul Mării Negre; călăreţi fiind, ei loveau de la distanţe mari, convenabile fiindcă îi puneau la adăpost de ripostele împotriva propriilor aşezări. Nu există descoperiri, în Muntenia, care să ateste în mod direct pasajul nomazilor războinici, deşi asemenea descoperiri nu sunt excluse, pe viitor (mă gândesc la complexe funerare, evident). Există excepţia izolată a unui călăreţ avar, la

p. 238

Târgşor[16], şi aceea din secolul VII. Singurele dovezi sunt circumstanţiale şi evident incerte, precum descoperirea unor categorii de arme sau a crucii gamate pe olăria munteană. Absenţa evidenţei arheologice pozitive nu ne îndeamnă însă să contestăm veridicitatea evenimentelor istorice relatate de izvoare (nu am auzit niciodată nici cea mai vagă tentativă de negare a istoricităţii raidurilor cutrigure), cel puţin în termenii generali. Această încheiere metodologică ne va fi curând de mare folos.

Invazia “geţilor” în sudul Macedonia, Thessalia şi Epir, din 517, tradiţional considerată drept prima invazie slavă, am demonstrat – probabil destul de convingător – că nu se referă la slavi, ci la gepizi, şi că nu porneşte de la Dunărea de Jos, ci din bazinul pannonic. Una dintre cele mai timpurii menţiuni referitoare la prezenţa slavă la Dunărea de Jos este, probabil, cea din opera lui Procopius despre reconstruirea limes-ului, unde sunt pomenite jafurile făcute de sclavini în jurul cetăţilor Adina şi Ulmetum. Evenimentele nu sunt datate şi, conjunctural doar, am considerat ca probabilă o cronologie în jur de 528-530. Reţinem aici că termenii relatării sugerează grupuscule de brigandaj şi nu acţiuni militare propriu-zise, cât şi ipoteza că nu este vorba despre grupuri care au forţat limes-ul prin luptă, ci de garnizoane romane decăzute (trupe federate de sclavini sunt consemnate de izvoare după 535).

Prima menţiune clară, datată, despre prezenţa slavilor la Dunărea de Jos este epopeea Chilbudios (530-533), în contextul unor invazii comune cu “hunii” şi anţii. Episodul final (533) este prima relatare a unei lupte purtate de slavi singuri, împotriva romanilor, într-o zonă nedefinită de la nordul Dunării inferioare. Se reţine aici nuanţa raidurilor scurte şi a luptelor care angajează efective limitate de ambele părţi. Evenimentele nu justifică cu nimic, deocamdată, pretenţia că slavii s-ar fi instalat, deja, în zona unde sunt purtate luptele. Cel mai probabil aceşti slavi erau aliaţi ai “hunilor” sau “bulgarilor”, care poartă luptele decisive (528 şi 535), fiind aduşi în zona de operaţiuni numai războinicii. În aceeaşi companie “hună” sunt pomeniţi slavii în legătură cu invazia din 540.

Iarna 546 este momentul primei acţiuni sud-dunărene de amploare a slavilor din proximitatea Dunării de Jos. Nu este, propriu-zis, o acţiune militară, ci un fel de pelerinaj al jafului, nord-dunărenii fiind convinşi că nu vor întâlni trupe de manevră, care se aflau concentrate pe frontul italian; ghinionul le aduce în faţă o relativ mică trupă ce se deplasa, într-adevăr, în legătură cu războiul cu goţii, şi care spulberă fără efort gloata. Patru ani mai târziu, în primăvara anului 550, întâlnim o situaţie complet opusă, respectiv o mică armată slavă (de această dată), care învinge mai multe corpuri de armată bizantină, până în proximitatea Capitalei. Din acest moment putem considera slavii un factor politico-militar la Dunărea de Jos.

Din punctul de vedere al acestei lucrări, întrebarea fundamentală adresează momentul instalării unor masse substanţiale de slavi în apropierea Dunării de Jos (nu este posibilă o localizare mai precisă). Este puţin credibil ca acest lucru să se fi întâmplat în anii 528-535, când sclavinii au acţionat la ordin “hunic”; aceştia din urmă, cu caracteristicile trupelor de cavalerie, cu deplasare rapidă, este greu de imaginat, pe acest context, transmutări de populaţie necombatantă. Aceste prime acţiuni au caracter limitat de jaf, fără “migraţie”. Acţiunile din 546 şi 550, din contră, sunt purtate pe cont propriu şi sugerează baze de plecare mai apropiate (slavii sunt luptători pedeştri). Izvoarele nu fac nici o altă sugestie. Începerea funcţionării necropolei de la Sărata Monteoru, spre jumătatea secolului al VI-lea[17], poate fi un indicator important, şi, fără a exista o certitudine, cred că putem considera anii 445-450 ca momentul probabil al implantării slave într-o zonă proximă Dunării de Jos. Dacă acest fenomen a angrenat masse mai mari, inclusiv populaţie necombatantă, sau doar războinici prea obosiţi să se mai întoarcă la vetrele lor, este o întrebare mult mai grea. Din motive pe care nu am să le repet aici – cred că a doua variantă este cea mai plauzibilă. În privinţa numărului, înclin să cred acum că ordinul de mărime dat de Procopius (circa 3000) este plauzibil. În ciuda succesului din 550, despre slavii din acest areal nu se va auzi multă vreme: participarea lor la invazia lui Zabergan (559) este numai probabilă şi, oricum, secundară. Următorul eveniment în care vorbim despre slavi la Dunărea de Jos se petrece tocmai în 578. Aşadar? S-au aşezat slavii în zona Buzăului încă înainte de 550? Posibil. Certitudinile sunt legate însă de o perioadă ce succede invazia avară la Dunărea de Jos (post 562).

p. 239

Slavii reapar în Balcani, în 578, cu o devastare atât de reuşită încât stârnesc invidia avarilor. Întrucât partajau aceeaşi victimă, Kaghanul Baian consideră că războinicii lui Dauritas au întrecut măsura. Urmează acţiunea de represalii, din 579-580[18], care permite prima localizare cât de cât precisă a unei grupări slave din zonă: într-o zonă din Muntenia de NE sau Moldova de sud, nu departe de Dunărea scythică, adică de ţărmul dobrogean, într-un peisaj cu păduri (adică nu Bărăganul) şi văgăuni (metaforă care sugerează un teren accidentat), probabil acelaşi perimetru din jurul marii necropole de la Sărata-Monteoru.

Slavii de la Dunărea de Jos sunt apoi implicaţi într-o lungă şi confuză campanie, în Balcani, în anii 581-584, inclusiv cu iernare la sudul fluviului şi cu posibile implantări de populaţie. Având în vedere că între 582-584 a fost pace între romani şi avari, putem considera invazia ca o acţiune proprie a slavilor din bazinul Dunării de Jos, care la această dată nu erau încă supuşi avarilor. Dimensiunea evenimentelor sugerează, de această dată, că potenţialul uman al invadatorilor era considerabil, iar baza de atac – relativ apropiată. Nu este exclus ca sălaşurile slave să se fi apropiat de Dunăre, pe mai multe segmente, aşa cum deducem din campaniile de represiune bizantine din anii 90, care permit identificarea a cel puţin trei grupuri: a lui Adragastos, în imediata vecinătate a garnizoanei de la Durostorum (v. anul 594); grupul lui Musokius, la o distanţă ceva mai mare, probabil la Ialomiţa (sau pe o rază de 30 de mile, respectiv 45 de km., adică la Mostiştea), grup care ar putea fi distinct de cel din Buzău; în fine, şi Priscus şi Petrus întreprind, separat, cel puţin câte o campanie împotriva unui grup cu nume neprecizat (cel cu confruntarea de la râul “Ilivakia”), care însă nu se localizează în Muntenia (cu atât mai puţin Ialomiţa, findcă acel grup fusese deja înfrânt), care se localizează, destul de vag, în Oltenia, posibil spre Cazane. Acest din urmă grup este, în mod explicit, parte a confederaţiei avare (Baian intervine în favoarea lor) şi ar putea proveni din bazinul Dunării de mijloc.

În ciuda repetatelor victorii bizantine împotriva sclavinilor din Câmpia Română, potenţialul lor militar a rămas considerabil, dacă a fost necesar ca romanii să-i trimită pe anţi împotriva lor, pentru a-i ţine departe de fronturile-cheie din Balcani. La acest moment (601-602) slavii de la Dunărea de Jos deveniseră supuşi avari (ca urmare a repetatelor înfrângeri, probabil), fiindcă avarii intervin, organizând represalii la represalii, tocmai în îndepărtata Moldovă. Sunt aceiaşi slavi pe care soldaţii lui Petrus ar fi trebuit să-i înfrunte ca să-şi asigure hrana în iarna ce avea să vină, se pare suficient de fioroşi, din moment ce soldaţii au găsit că e mai sănătos să-l înfrunte pe generalul Petrus şi pe Mauricius însuşi. Această vitalitate surprinzătoare, după atât de multe înfrângeri, nu se poate explica decât prin migraţii succesive dinspre nord, de care probabil avarii nu erau străini.

Să recapitulăm: primele apariţii ale slavilor la Dunărea de Jos datează de la sfârşitul anilor 20, dar primele implanturi de populaţie, discutabile de altfel, cât şi reduse numeric, s-au putut petrece în perioada 545-550. Mult mai sigur fenomenul s-a produs după 562, iar deja la 578 potenţialul militar al acestor grupuri era semnificativ. Sclavinii, deşi actor secundar pe un front secundar – am numit Dunărea de Jos – devin o preocupare din ce în ce mai evidentă şi pentru romani şi pentru avari, aceştia din urmă organizând probabil noi colonizări, pentru a-şi spori massa de manevră (şi a compensa propriile pierderi, substanţiale dacă ne gândim la ciudata pace de după 602). Această densitate mare, în Câmpia Română, s-a putut conserva, probabil, până la marile invazii din 613-619, când are loc migrarea masivă la sud de Dunăre. Densitatea maximă a locuirii slave în Muntenia se datează între 590 şi 613, adică circa 20 de ani. Oricât de intensă va fi fost locuirea în aceşti ani, intervalul este suficient de mic pentru ca urmele arheologice ale acestor multiple grupuri să nu fie depistate cu uşurinţă, cu atât mai mult cu cât este foarte îndoielnic că aceste populaţii în mişcare vor fi trăit în formele consacrate în teritoriile de origine. Satele şi colibele de care vorbea Procopiu existau sau nu (sursele sunt îndoielnice)§, dar nu era obligatoriu să fie slave (ci în teritoriu controlat de slavi)[19]. Arealele locuite în mod cert de războinici slavi sunt zona Buzăului (singura care pare de continuitate), o zonă limitrofă, probabil pe Ialomiţa, în lunca din faţa vadului de la Durostorum şi, foarte probabil, cel puţin un areal mai greu identificabil, undeva în Oltenia de sud. După cum vom vedea, evidenţa numismatică a confirmat cel puţin în parte aceste identificări.

Singurul lucru care corespunde acestei perioade de intensă locuire slavă a unor perimetre din Câmpia Română, cu excepţia necropolei de la Sărata-Monteoru, este prăbuşirea civilizaţiei autohtone,

p. 240

reprezentată de orizontul Ipoteşti-Cândeşti final, prin micile aşezări de la Şuviţa Hotarului, Vadu Anei şi Vadu Codrii; primele două situri ar putea reprezenta chiar o etapă după 620. Dispariţia aşezărilor de bordeie nu trebuie interpretată ca o dispariţie a populaţiei care anterior le folosea, ci părăsirea unor forme obişnuite de locuire. Existenţa unor sălaşuri improvizate, la suprafaţa solului, este deductibilă în condiţiile în care teritoriul devenise teatru de război, iar comunităţile care doreau să supravieţuiască trebuiau să fie foarte mobile. Ceea ce am afirmat despre slavi – că în împrejurări excepţionale foloseau metode şi mijloace excepţionale de viaţă şi existenţă – ar trebui să fie valabil şi pentru comunităţile locale, atâtea câte vor mai fi fost (probabil foarte puţine). Mitul ştiinţic al comunităţilor romanice stabile de agricultori, atât de drag generaţiei profesorilor noştri, a obturat posibilităţile de a înţelege acest aspect al adaptării sociale. Unul dintre puţinele momente de convergenţă ale generaţiei mai tinere de cercetători este tocmai contestarea – cu jumătate de voce, până aici[20] – a acestei teze nefaste.

Afirmaţia anterioară, referitoare la prăbuşirea civilizaţiei autohtone, nu avea la bază constatarea cvasi-dispariţiei aşezărilor tradiţionale, ci studiul ceramicii, care, prin caracteristicile sale, indică o criză socială profundă, respectiv scăderea drastică a rezervelor, cât şi dispariţia cadrului organizatoric ce permisese, anterior, supravieţuirea unor forme de producţie superioare a ceramicii.

ÎNAPOI, SUMAR VOLUMUL 1

MAI DEPARTE, LA § 18

---

[8] Repet, în această notă, că analiza propriu-zisă a textelor se găseşte în volumul II, Anexe, secţiunea VI.

[9] HARHOIU 1992.

[10] După dizolvarea imperiului hun, prin bătălia de la Nedao (sau Netao), rămăşiţe importante ale acestei populaţii se repliază în Scythia, de o parte şi de alta a Dunării. O parte din urmaşii lui Attila au preferat umbrela Imperiului roman, devenind foederati şi dislocuind din armată efectivele germanice, în curs de epurare, iar o altă parte şi-au continuat peregrinările în barbaricum, ameninţând, din nou, frontierele imperiului.

[11] Pentru aceste evenimente, în mod deosebit, vezi analiza din secţiunea VI a Anexelor, fiindcă interpretările nu sunt cele tradiţionale.

[12] Există astăzi chiar şi un început de demonstraţie arheologică. Aşezarea de la Lazuri (NV de Satu Mare, v. STANCIU 1999) are o relativ certă factură slavă (studiul mi-a parvenit recent, nu este deocamdată prelucrat, însă ilustraţia relativ bogată lasă loc pentru puţine dubii). Caracterul arhaic al formei permite ipoteza că nivelul cel mai vechi de locuire (care este şi cel mai bine reprezentat) ar putea fi anterior avarilor; faptul este interesant, fiindcă primele aşezări slave din Slovacia de est datează numai de la începutul sec. VII (FUSEK 1994, passim). Nu exclud posibilitatea ca ceramica de la Lazuri să fie mai bine conectată formelor din Polonia de sud (câteva piese sunt înalte), ceea ce ar soluţiona contradicţia. Aşezarea nu se află între Tisa şi Dunăre, ci în Câmpia someşană, adică tot într-un teritoriu care presupune protectorat gepidic, în cazul în care presupunem o datare la jumătatea sec. VI, adică în timpul evenimentelor comentate supra.

[13] Ipoteza identificării slavilor la Dunărea mijlocie, înaintea epocii avare, s-a mai formulat pornind de la analiza a alte două texte, în legătură cu refugiul regelui langobard Hildigis la slavi (GODLOWSKI 1980, p. 226) sau cu Epitaful episcopului Martin de Bracara (POHL 1988, p. 97, apud STANCIU 1999, p. 162).

[14] NESTOR 1969, apud POPOVIĆ 1975.

[15] Doar pentru exemplificare: MADGEARU 1997, p. 150; BARNEA A. 1991, passim.

[16] DIACONU G & 1962 a.

[17] MADGEARU 1997, p. 121, susţine ca moment de început anii 60 ai secolului (autorul leagă prezenţa slavilor în Câmpia Română de tulburările provocate de invazia avară, fapt în sine posibil). Evident, nu se poate exclude coborârea cu 10 ani a acestei limite. Uwe FIEDLER (1992, p. 81) coboară această limită până la începutul veacului, ceea ce este greu de acceptat din numeroase motive.

[18] Aşa figurează, greşit, în original (din neatenţie). Corect: 578/579.

§ Procop. Răzb., VII, 14, 24 (nota nu există în original).

[19] De altfel, să constatăm că sursele târzii, în special Simocatta, deşi au aproape caracterul unui jurnal de război şi sunt relativ detaliate, nu amintesc nimic de “case”, “colibe”, “sate”.

[20] MADGEARU 1997, p. 131-137; STANCIU 1999, p. 116 (“sedentarism firav”).